Campania PREMIANȚII FĂRĂ PREMII continua cu cea de-a 57 ediție de la debutul ei. De data aceasta vă invităm să facem un arc peste timp, vă propunem să întâlnim laolaltă experiența, dăruirea și palmaresul unui profesor, sportiv și om de ispravă, alături de avântul, energia, viitorul și abnegația unui sportiv tânăr. Este vorba despre doi oameni, cu vârste diferite, care reprezintă modele pentru noi, sunt vectori de imagine pentr societatea românească. Vă propunem întâlnirea cu un omul care a adus judo în Deva, profesorul Ionel Drăgan, și cu elevul îndrăgostit de artele marțiale, Mihai Martinesc.
Ionel Drăgan a fost cracterizat de presă, ca o recunoatere a meritelor sale, ca fiind „omul care a adus judo la Deva”. Este profesor de desen. Are 74 de ani şi merge zilnic la sala de antrenament. Vara trăieşte într-un paradis de pe malul Mureşului. Iarna coase goblen şi ascultă muzică clasică. Printre picături, îşi aminteşte şi de începuturile lui în arta răspândită în lume de japonezul Jigoro Kano. Pricăjit, mic şi bolnăvicios – dar cu o voinţă incredibilă. Aşa era Ionel Drăgan la 14 ani. De copilărie nu-şi aminteşte cu plăcere. Dominaţia unui tată prea dur i-a ţinut în frâu personalitatea, iar povara asta a cărat-o cu el toată viaţa. În clasa a opta, s-a gândit prima oară că sportul l-ar putea pune pe picioare – nu doar fizic, ci şi psihic. Era pe atunci elev la Alba-Iulia şi vorbea minute în şir cu colegii despre braţul profesorului de sport – un gimnast din lotul naţional.
„Toţi visam să arătăm ca el. Era numai muşchi. Tata însă mi-a interzis să fac sport. Eram sensibil. Una două, făceam bronşită pentru că mă obliga să mă înfofolesc, ca nu cumva să răcesc. Transpiram până la şcoală şi stăteam ore-n şir într-o clasă îngheţată”, povesteşte Ionel Drăgan, fiul unui militar şi al unei femei care şi-a câştigat existenţa brodând.
Avea talent la desen şi spune că profesorii îl lăudau. Asta i-a dat aripi. În clasa a noua, a plecat la Cluj.
„Mama m-a înscris la Liceul de Arte Plastice, ca să scap de tata. Şi-a redus banii de medicamente să-mi plătească gazdă în centrul oraşului. O familie de maghiari, cu doi copii. El – tipograf, urmaş al celui mai bătrân tipograf din România acelor vremuri, iar ea – supravieţuitoare a lagărelor de exterminare naziste. Pe el l-am considerat adevăratul meu tată. Erau oameni simpli, dar cu inimi cât catedrala. În casa lor mi-au găsit, în sfârşit, liniştea sufletească – într-o cameră şi o bucătărie în care dormeam cinci oameni”, rememorează hunedoreanul.
În toamna lui ‘64, era profesor de desen Şcoala „Dr. Petru Groza” (actuala „Regina Maria”). În mai puţin de-o lună, şi-a format prima grupă de copii dornici să înveţe judo. „Profesorul Anghel Nistor era directorul şcolii. I-am spus ce vreau să fac şi m-a lăsat să-i antrenez în sala de sport. Dar cum nimeni nu auzise de judo la Deva, au început să apară discuţii, mai ales din partea profesorilor. Îşi închipuiau judo ca pe ceva mistic-religios. Am încercat să le explic că e vorba de-o artă care te dezvoltă fizic şi psihic. Pe unii n-am reuşit să-i luminez niciodată, aşa că mi-am continuat antrenamentele”, rememorează primul antrenor hunedorean de judo.
În 1964, a devenit probă olimpică, iar după patru ani a fost înfiinţată Federaţia Română de Judo. Secţia de judo a Clubului Sportiv Deva avea să fie printre primele afiliate, iar Ionel Drăgan a fost primul antrenor oficial. Prin sală i-a trecut generaţie după generaţie. Au apărut medaliaţii şi sportivii de performanţă – inclusiv Doru Sapta, actualul preşedinte al Federaţiei Române de Judo, Alexandru Bălgrădean, secretarul general al FRJ, şi Gabi Sapta, antrenorul loturilor naţionale ale Kuweitului.
„Şcoala de judo de la Deva s-a afirmat ca una dintre cele mai tehnice din ţară la lupta în picioare, iar printre primii sportivi care au adus medalii pentru club s-au numărat Daniel Văcăreţu şi Dorin Andrica – astăzi, profesori universitari la catedra de Matematică a Universităţii ‘Babeş-Bolyai‘ din Cluj, dar şi fraţii Sapta, care au cucerit 8 titluri de campioni între 1972 şi 1979. Doru Sapta a fost primul campion naţional, iar Gabi Sapta a adus României o medalie internaţională la ‘Cupa Prieteniei’, din Coreea de Nord”, mai spune omul care a adus în judeţ judo-ul de performanţă.
Mihai Martinesc, deşi are doar 10 ani se poate lăuda cu câteva lucruri la care alţi copii de vârsta lui nu îndrăznesc să se gândească. Pe rafturile din camera sa, maşinuţele n-au loc de medalii. A păşit pe tatami de aproape trei ani şi deja părinţii săi se gândesc cum să mai facă loc pentru distincţiile ce vin pe bandă rulantă.
Mihai Martinesc s-a îndrăgostit iremediabil de karate. Îşi închipuie cu greu ce înseamnă lumea fără kimono şi centură. Fără kata şi kumite, fără sensei. A participat la numeroase competiţii europene sau mondiale şi a reuşit să adune peste 100 de medalii, cea mai importantă dintre acestea fiind medalia de aur obţinută la Campionatul Mondial. Să ajungi cel mai bun din lume într-un sport atât de solicitant este o performanţă fantastică. Are, deja, mentalitatea de campion, adânc sădită înlăuntru-i. Ştie ce îi trebuie pentru a continua performanţele de până acum: disciplină, pasiune, muncă. Ultima dintre ele, în cantităţi deloc de neglijat. „Mihai are un talent nativ. Probabil moştenit de la părinţi, cert este însă că este extrem de ambiţios şi dacă va continua în ritmul acesta va mai duce Deva şi steagul României pe treapta cea mai înaltă a podiumurilor internaţionale”, spunea, acum ceva vreme, fostul său antrenor, Marius Biji (Heian Deva). Mihai şi-a făcut loc, acum ceva vreme, şi pe tabloul de onoare al Şcolii Generale din cadrul Liceului Teoretic „Sabin Drăgoi”. Drept răsplată pentru medaliile internaţionale obţinute în timp. În poza de pe perete are la gât o salbă de medalii, iar dacă o ţine în ritmul acesta greutatea acestora o va depăşi pe a lui.
E ca un burete ce absoarbe tot în jur. Caracteristică pregnantă ce se regăseşte la toţi copiii de vârsta lui. Fie că e vorba de şcoală, fie că e vorba de sport. La antrenamente nu lipseşte decât motivat. E, de departe, un model pentru cei de vârsta lui. Şi nu numai! Acum, participă la competiţii pentru Champions Club Karate din Hunedoara, care şi-a deschis porţile anul trecut, tocmai pentru a sprijini descoperirea unor talente precum Mihai.
Este vorba, așadar, despre un profesor și un elev, un sportiv cu carieră în spate și un altul cu promisiunea performanței pe mai departe. Pentru exemplul puternic oferit, vă propunem să ne întâlnim cu aceși oameni extraordinari și să le spunem asta, că e minunat, că suntem mândri de ei și că-i susținem, fie chiar și moral, în ceea ce fac. Sâmbătă, 14 martie 2015, ora 11.00, domnul profesor Ionel Drăgan și tânărul minunat Mihai Martinesc vin să-i cunoaștem. Aveți ocazia să-i priviți în ochi, să le spuneți o vorbă caldă și să fiți parte dintre cei care le vor mulțumi oficial printr-o diplomă și un buchet de flori venind în fața statuii lui Decebal din centrul Devei.
Despre proiectul „Premianții fără premii”
E vremea să facem ceva.
A trecut sau ar fi trebuit să apună perioada lui „să se facă”. Dintr-un singur şi banal motiv pentru că se face. Societatea a mers înainte până acum, poate uneori destul de încet faţă de cum ne-am fi dorit, şi merge în continuare. Proiectul social „Premianţii fără premii” se vrea o modestă răsplată din partea societăţii pentru valorile noastre, cele autentice.
Probabil vă întrebați cine sunt acești premianți și de ce nu au premii. Ei sunt oamenii de lângă noi pe care toți îi văd și nimeni nu-i „ascultă”. Tăcuți duc România mai departe. Ei sunt oamenii a căror muncă este de folos tuturor fără ca ei să fie cunoscuți. Ei sunt cei care ne fac viața mai frumoasă prin munca lor. Artiști, inventatori, meșteșugari și alții care ne arată că frumosul și utilul sunt aici, lângă noi. Nu vor premii, nu au primit, nu știu că munca lor e prețuită de ceilalți și de aceea trebuie să le spunem asta.
Astfel, proiectul vă invită să ieşim în stradă, de data asta nu pentru a protesta, ci pentru a mulţumi necunoscuţilor care, prin munca lor, prin ceea ce fac, prin preocupările lor, ne dau motive de mândrie. Propunerea este ca în fiecare sâmbătă să ne vedem în centrul Devei, la statuia ecvestră a lui Decebal. Vom invita de fiecare dată un om valoros, care prin munca lui, strădaniile lui, face ca România să existe. Vom merge acolo să-l cunoaştem, să-i mulţumim că există şi să-i strângem mâna în semn de preţuire şi respect.
Vă invităm să fiţi parteneri ai unui proiect care doreşte să descopere şi să redescopere valorile României.